marți, 19 septembrie 2017

„Unul dintre noi minte” de Karen M. McManus, toamna aceasta, la Herg Benet

Ca să o spun pe aia dreaptă, mereu am adorat Herg Benetul pentru lejeritatea adevarului pe care îl închid între coperțile fiecrei cărți pe care o lansează. Fie că e vorba despre adevărul singular, fie că este vorba despre adevărul universal, autorii Herg Benet reușesc cu brio să își pună pe tavă suflețelele frumoase, trimițându-ne bucăți din ei. 

A venit rândul colecției Herg Benet Passport să se alinieze colecțiilor Radical din 7 și Cărțile Arven, prin sinceritate, lejeritate, suspans și multe alte lucruri de care o carte este esențial să nu priveze cititorul. Așa că, se lansează toamna aceasta „Unul dintre noi minte” de Karen M. McManus, în traducerea Cristinei Nemerovschi.  

„Unul dintre noi minte” e povestea a ceea ce se întâmplă când cinci străini ajung în clasa de detenție a școlii, iar numai patru ies de acolo în viață. Fiecare este suspect, fiecare are ceva de ascuns.

Fii atent la toate detaliile și poate vei fi tu cel care va rezolva enigma:

Într-o după-amiază de luni, cinci elevi de la Liceul Bayview intră în camera de detenție.
Bronwyn, tocilara, va merge la Yale și niciodată nu încalcă vreo regulă.
Addy, prințesa, este frumoasa populară a liceului.
Nate, delincventul, este deja eliberat condiționat după ce a fost prins vânzând droguri.
Cooper, atletul, este starul echipei de baseball.
Și Simon, proscrisul, este creatorul unei faimoase aplicații de mobil care lansează bârfele fierbinți ale liceului.
Atâta doar că Simon nu mai iese de la detenție. La finalul orei în care cei cinci trebuie să-și ispășească pedeapsa, Simon moare. Potrivit anchetei, decesul nu este un accident. Luni moare, iar marți apar dezvăluiri senzaționale programate de el despre cei patru colegi care i-au fost alături în clipa morții, ceea ce îi transformă rapid în suspecți. Dacă nu cumva criminalul este altcineva și se află în libertate…
Toată lumea are secrete, nu? Ceea ce contează e cât de departe ai merge ca să le protejezi.


Karen M. McManus este licențiată în literatura engleză la College of the Holy Cross și are un master în jurnalism de la Universitatea Northeastern. Atunci când nu scrie sau lucrează în Cambridge, Massachusetts, McManus adoră să călătorească împreună cu fiul ei. „Unul dintre noi minte” este romanul său de debut, ajungând pe locul doi în lista New York Times Bestseller imediat după lansare și fiind în foarte scurt timp publicat în peste 20 de țări. Romanul va fi ecranizat în serial de către Universal Cable Productions.

În colecția Passport au mai apărut „Fata cea bună” de Mary Kubica 

și „Inima mea și alte găuri negre” de Jasmine Warga, ambele în traducerea Cristinei Nemerovschi, precum și „Dispariția din Silver Water” de Haylen Beck, în traducerea lu Flavius Ardelean.


marți, 22 august 2017

Interviu cu Alina Pavelescu



Alina Pavelescu s-a născut pe la 19…, în mitologica mahala Giuleşti, unde mai trăieşte şi în zilele noastre. Ca profesie declarată, e arhivistă, adică o creatură suficient de exotică încât să i se poată ierta toate extravaganţele. În vieţile ei anterioare, a trecut prin diverse rătăciri, în urma cărora s-a ales cu un doctorat în ştiinţe politice, luat de la Paris. În Noiembrie 2016 a debutat la Editura Herg Benet cu romanul Moștenirea Babei Soltz sau așa cum îmi place mie să îi spun Psihanaliza unei secretare de primărie. 


Bună, dragă Alina! Mulțumesc pentru timpul acordat celor câteva întrebari. Bine ai venit în căsuța noastră. Sper să îți placă pe aici. Hai să începem treaba și să-i ajutăm pe cititori să te cunoască mai bine. 


   1. Vorbește-ne puțin despre tine. Cine este omul Alina Pavelescu, dincolo de scriitoarea Alina Pavelescu?

Eh, omul (adică femeia) Alina Pavelescu e o creatură mai ciufuțică, așa, care nutrește sentimente amestecate față de sine. Și-ar dori să fie mai slabă (mă rog, în acest punct nu e prea originală), și-ar dori să fie mai conștiincioasă, să se împrietenească mai ușor, să se lase mai simplu în voia sorții, să aibă mai mult curaj, să riște, să-și exploreze limitele etc. Până pe la vreo 40, își reproșa că muncește prea puțin, acum a început să își reproșeze că a muncit cam mult până la 40 și n-a mai avut timp destul să și trăiască. I se întâmplă să iubească pisicile și cățeii mai mult decât iubește specia umană și o vreme s-a simțit vinovată și pentru asta, tot până de curând, până când o cunoștință care a trecut printr-o experiență personală dură, de viață și mai ales de moarte, i-a mărturisit că și ea tot așa simte și dintr-odată omul Alina Pavelescu s-a relaxat, și-a dat seama că nu e complet alăturea cu drumul. În fine, una peste alta, cred că pot fi uneori simpatică, cred că am și părți bune, dar nu e frumos să vorbesc singură despre ele, sper că le văd cei din jurul meu și asta e destul.

2. Cum ai simțit că a fost primită Baba Stoltz de către public?

Eu mă bucur de fiecare dată când cineva îmi scrie că a citit Baba și, deși poate e naiv din partea mea, mă bucur și când cititorul îmi spune că i-a plăcut. Până acum nu mi s-a întâmplat să-mi spună cineva că nu i-a plăcut, dar bănuiesc că aceia pur și simplu abandonează cartea și nu se ostenesc să îmi comunice mie impresiile lor 😊 Sigur că mi-aș dori ca Baba să fie și un succes de piață, dar presupun că nu va fi. Au fost cititori care mi-au spus că e o carte grea, că se citește greu, că nu are dialoguri și că mesajul general e cam greu de descifrat. Probabil că cititorul român care are la îndemână o ofertă vastă de cărți, unele scrise de autori celebri, se oprește mai rar la cărțile debutanților autohtoni. Probabil e mai greu pentru un debutant întârziat ca mine să-și facă loc în vasta și minunata lume a literaturii române. Eu însă sunt fericită pentru fiecare cititor al Babei, îi contabilizez pe toți în catastiful meu interior și mă bucur pentru fiecare zâmbet pe care îl aduc pe buzele cuiva, mă împăunez cu fiecare hohot de râs care îmi este mărturisit, ca să nu-ți mai zic cum mă simt când mi se spune că am pus un cititor pe gânduri. Cum vezi, nu sunt de tot vindecată de păcatul vanității, dar lupt din greu cu mine ca să smulg buruiana otrăvită din rădăcini 😊


      3. Ai simțit vreodată că eticheta de „scriitor” devine o
povară?  


Nu, niciodată, îmi place eticheta de scriitor, aș fi fericită să mi-o lipească cineva pe frunte și, mai ales, m-aș bucura să o și merit. Probabil totuși că omul trebuie să scrie mai mult de o carte – și să scrie bine – ca să își merite eticheta de scriitor.

  4.  Poți spune că „psihanaliza secretarei” este un mod de auto-exorcizare?  Este secretara un alter ego al Alinei?

Ei, întrebarea asta mi s-a tot pus, iar eu am tot fost tentată să mă eschivez de la un răspuns ”angajant”. Dar uite, acum că mi-o pui și tu, îmi dau seama că nu mai e cazul să mă eschivez: da, e tentativa mea de exorcizare a unor ”demoni” cu care am trăit, încă mai trăiesc, cu care trăim toți, nu doar eu și care tot încearcă să ne toarne tipare în minți și în suflete. Iar secretara de primărie e un alter-ego al meu mai curajos decât mine, fiindcă ea are curajul să îi refuze și chiar să îi înfrunte, ceea ce mie nu mi-a ieșit niciodată. Decât prin scris 😊

    5. De ce Hermiona Stoltz? Are numele ei o istorie sau importanță aparte?

Nu știu dacă ți-am zis vreodată că eu, în copilărie, eram fascinată de babe. Bine, eram fascinată în sensul că îmi era frică de ele. Nu știam nici eu de ce, aveam o presimțire că babele erau ceva mai mult decât se arătau la exteriorul lor șifonat, pe care ochii mei de copil îi percepeau ca pe o formă de viață aproape extraterestră.

Uite, de pildă, pe strada bunicii mele era o băbuță, cu care bunică-mea fusese prietenă, care avea părul complet alb. Alb-alb, ca un nor care i se învârtejea în jurul capului. Era mică, slabă, avea ochii albaștri-apoși, purta mereu un capot tot albastru și îi plăcea tare mult de mine. I se spunea tanti Mimi. Ei bine, mie îmi era frică de ea și, de câte ori mergeam la casa bunicii, trebuia să anunțe ai mei din timp, ca să nu o găsesc pe tanti Mimi la poartă, fiindcă făceam adevărate atacuri de panică la vederea ei, fugeam, țipam. Și biata femeie și-ar fi dorit tare mult să mă pupe...

Numele ăsta, Stoltz, e tot al unei foste babe din Giulești, vecina celorlalți bunici (pe care nu i-am mai prins, a propos, eu nu mi-am cunoscut bunicii, doar casele lor, în care locuiau mătușile mele). Și ea stătea tot timpul în poartă, îmbrăcată cu un capot de diftină în carouri. Era o băbuță tăcută, serioasă, care nu prea intra în vorbă cu oamenii, doar îi contempla. Și care avea origini săsești, așa mi-au zis ai mei când i-am întrebat de ce are numele ăla ciudat. Celălalt nume, cel de botez, nu i l-am știut niciodată, dar când mi-am închipuit personajul meu, am știut că pielea vecinei Stoltz i s-ar potrivi de minune, iar Hermiona i-am zis eu, fiindcă mi-am imaginat cum ar fi trebuit să o cheme pe băbuța cu capot de diftină. După ce am scris cartea, mi-a spus o prietenă că ”stolz” înseamnă în germană ”mândru”, ”fudul”. Dar baba mea nu e fudulă, e în felul ei o penitentă, la fel ca și secretara de primărie. Moștenirea babei Stoltz e, printre altele, o carte despre penitențele pe care i le impune omului amintirea. Sau cel puțin așa mi-am dorit-o eu.

        6. Ce cărți te-au inspirat și le recomanzi și cititorilor noștri?

Întotdeauna mi-e greu să recomand cărți, fiindcă asta e ca și când le-ai considera pe unele mai demne de a fi citite decât altele. Și genul ăsta de ierarhizare îmi displace. Știu, sună oarecum ipocrit, la cât de multe ai de citit într-o viață, e inevitabil să ierarhizezi, să prioritizezi cumva. Hai să zicem că îmi displace să recomand propria mea ierarhizare altora.
Tot ce pot spune despre relația mea cu cărțile e că citesc mult, divers și haotic dintotdeauna. Nu știu dacă e înțelept, de aceea nu le recomand și altora să facă la fel. Doar recunosc că așa fac eu și mă simt bine. Dacă există ”puriști” printre cititorii voștri s-ar putea să-i oripilez, dar realitatea asta e, că ieri am terminat de citit în paralel Cella Serghi și Roberto Bolaño. Aseară am luat din bibliotecă o carte despre Habermas și am zărit-o alături pe Becky Chambers. Mi-am zis că, uite, pe Chambers voiam de mult să o citesc, așa că iar mă mănâncă mintea să le citesc în paralel. Sunt o iconoclastă incorigibilă, presupun 😊

Pe de altă parte, nu sunt genul acela de cititor care să își caute – sau, și mai nostim, să își găsească – ”cartea vieții”. Iau cărțile așa cum sunt, extrag din ele ceea ce îmi place sau mă interesează (după puteri, firește) apoi trec mai departe, la următoarele. Din câte îmi dau seama acum, tot așa fac și cu cărțile pe care le scriu: odată ce am scris una, nu mă mai uit înapoi, o las să-și trăiască singură viața și mă concentrez pe următoarea. Mi-aș dori ca fiecare carte pe care o scriu să fie altfel scrisă, să nu semene cu celelalte, dar cred că asta e foarte greu, parțial chiar imposibil.

Și totuși, există o carte care mi-a rămas lipită de creier mult mai multă vreme decât toate celelalte, nu știu de ce, probabil fiindcă venea într-un moment formativ important pentru mine (am citit-o când abia împlinisem 18 ani și treceam de la liceu la facultate) sau fiindcă îmi arăta o față a lumii pe care nu o luasem până atunci în considerare. E vorba de ”Jurnalul fericirii” al lui Nicolae Steinhardt. Da, cred că aceasta este o carte pe care aș putea să o recomand, mai ales tinerilor. E doar la prima privire o carte despre detenție și credință (ceea ce, mi s-ar putea obiecta, între timp a devenit banal prin supralicitare). Dar în stratul ei cel mai profund, cartea lui Steinhardt e mai ales o meditație despre bunătatea inteligentă și despre cum poate neutraliza aceasta răul din lume. Nu să îl desființeze, asta nu se poate - și Steinhardt știa, așa cum știu și eu acum, că nu se poate - doar să îi reducă potențialul distrugător până la nivelul la care să-i devină suportabil fragilității noastre, să-i putem rezista cu o șansă reală de succes.

       7. Din punctul tău de vedere, cât de mult ți se pare că generația tânără cochetează cu literatura?

Aaa, trebuie să-ți spun că mie îmi place mult de tot generația tânără. Și nu spun asta ca să îi/vă flatez. O spun din perspectiva uneia care a fost adolescentă în comunism, studentă în oribilii ani '90 și care a avut mult de lucru cu sine ca să își expieze cât de cât frustrările, complexele, fricile rezultate din acele experiențe de viață. 

Voi sunteți niște oameni mult mai liberi în spirit decât am fost noi (nu e un doar un clișeu, crede-mă), aveți orizontul mai larg deschis în fața voastră și asta se vede, se simte în felul vostru de a fi. E bine așa, numai să aveți grijă de libertatea asta a voastră, să nu lăsați pe nimeni să v-o strice, să nu ne lăsați nici pe noi să vă contaminăm cu frustrările noastre, dar mai ales ignoranța și intoleranța să nu le lăsați să vă ia în stăpânirea lor.

Eu nu sunt dintre cei care cred că ”tinerii din ziua de azi” sunt ”vinovați” fiindcă citesc mai puțin decât citeam noi. Noi citeam fiindcă nu aveam prea multe alte distracții, dar voi puteți face – și faceți – mult mai multe. Călătoriți, spre exemplu, ceea ce nouă ne era interzis. În fine, cred că tânăra generație de azi cochetează cu literatura atât cât îi trebuie, atât cât simte nevoia să o facă. Toate generațiile funcționează așa: își stabilesc nevoile, interesele, preferințele, distracțiile altfel decât generațiile dinaintea lor, cel mai adesea în răspăr cu acestea.

Cum funcționează chestiunea generațiilor în literatură, adică generațiile de scriitori, asta mi-e mai greu să cuantific. De fapt, nici nu vreau și nici nu cred cu adevărat că se poate, scrisul fiind o experiență strict personală. În orice caz, citesc cât pot literatură scrisă de oameni tineri (adică mai tineri decât mine 😊), așa cum mă interesează foarte mult și ce anume preferă tinerii să citească. Dar, sincer, nu cred că un scriitor poate scrie – deliberat, cu program – ”pentru tineri” sau ”pentru femei”, ”pentru vulg”, ”pentru elite” etc. Fiecare scrie cum simte, cum poate, cum îi vine, după care fiecare carte sau scriitor își găsește nișa sa de public. Sau nișele, fiindcă, contrar a ceea ce se scrie pe facebook, nu cred că ”elitele” citesc doar cărți ”pentru elite” sau ”tinerii” doar cărți ”pentru tineri” etc. Nici măcar femeile nu citesc doar cărți ”pentru femei” 😊😊 Fiecare tip de lectură își are timpul său și fiecare om trece prin niște faze (uneori chiar prin mai multe faze deodată) în explorările lui intelectuale.

      8. Ce îi sfătuiești pe tinerii care vor să devină scriitori?

Mai întâi să citească și ce scriu alții, apoi să scrie... și alte sfaturi nu îmi mai permit să le dau, mai ales că și eu sunt abia la început, poate nu neapărat într-ale scrisului, dar sigur într-ale publicatului.

     9. De unde bate vântul muzelor de data asta? Ce planuri literare ai pentru viitor?

Vântul muzelor (ce frumos ai zis!) bate tot dinspre roman. Am unul terminat pe care sper să îl și public, povestea unui ”milițian pocăit”, devorat de lumea la a cărei creație el însuși a contribuit din plin înainte să se pocăiască. Are pe undeva o continuitate cu povestea babei Stoltz, așa zic eu, că are, dar să vedem ce zic și cititorii. În orice caz, ăsta e un roman cu mult dialog, nu musai la cererea publicului, dar fiindcă așa am simțit că trebuia să îl scriu.
Iar ”pe țeavă”, în plan îndepărtat, mai am un roman, unul care nu știu cât de istoric îmi va ieși – sau dacă îmi va ieși până la urmă – dar dacă da, o va avea ca personaj principal pe Martha Bibescu.

Îți mulțumesc pentru întrebări, Bia! E frumos aici în căsuța voastră, mai vin dacă mă mai inviți 😊



sâmbătă, 10 iunie 2017

#confuz - Alex Andronic - Despre asumarea propriei vieți


Titlu - #confuz
Autor - Alex Andronic
Editura - Herg Benet
Anul apariției - 2017 
Colecția - Radical din 7 
Nr de pagini - 214
Rating - 5/5 ( Recomand) 


Mulțumesc Editurii Herg Benet pentru minunatul exemplar!! 


Nu cred că voi putea spune mai multe cuvinte frumoase despre cartea asta decât cele spuse ieri de către Ioana Duda și Eugenia Crainic la Timișoara, când Alex lansa romanul de debut #confuz. 

Eugenia a făcut o afirmație memorabilă despre #confuz. Ea spunea - Cele mai autentice ( reale) povești nu s-au scris în cuvinte pompoase. Cele mai autentice povești s-au scris în cuvinte simple. Ori Alex asta face. Scrie în cuvinte simple dar tăioase, cuvinte simple dar cuvinte pansament, cuvinte liniște, cuvinte de tot soiul pentru sufletul lui și al cititorului. 

Înainte de orice recomandare personală, cartea asta se recomandă singură. Îți vorbește din prima secundă, te avertizează cât de fragilă are să fie. 

[...] Mi-a spus cineva că filele cărților pot fi foarte sensibile. Undeva, pe orizontalul lor, se aștern bucăți de suflet. Încearcă să nu calci pe ele. [...] 

#confuz e o poveste sinceră, asumată, o împăcare cu sine. E balanța unui suflet care doar după ce s-a expus pe sine, gol goluț, după ce toată lumea i-a văzut cicatricile poate să înceapă cu adevărat să trăiască. 

David, este un tânăr român plecat să muncească în Danemarca. Ca orice imigrant ajuns să muncească printre străini simte că nu mai poate, că a văzut și suportat destule. Moment în care își dă demisia. Un moment asumat în care realizează că orice sursă de venit dispare, că lucrurile nu vor fi tocmai pe roze dar cu toate astea sinele primează și foarte bine face! 

[...] Vă strâng mâna prietenește și vă mulțumesc pentru părul alb din cap, ridurile de nervi, cearcănele cât craterele de pe Lună și pentru tot stresul cumulat de până acum, ne luăm la revedere și mă fut în firma voastră. [...]

După demisie, lumea lui David se schimbă radical. Devine o lume mai fragilă, devine o lume în care sinele trebuie să se găsească, să se accepte, să se integreze și să trăiască în lume. Prietenii se schimbă, familia se schimbă, se schimbă el pe sine, se schimbă totul. 

[...] Băi, fii atent la mine. Vreau să-mi promiți că nu se schimbă nimic în relația noastră după ce o să afli ce am de spus. Te rog eu din suflet, promite-mi lucrul ăsta, altfel jur că nu-ți mai spun nimic, niciodată. [...]

Acest tot în schimbare e asumat fără ezitări. E primit cu brațele deschise, uneori conștient, alteori inconștient. E un carusel al vieții în care rămâne doar sentimentul de #confuzie și gândul că nu ai cum să te ascunzi de greșeli.

[...] Nu suntem nici pe facebook, să ne edităm postarea dacă am greșit, nici la facultate, să ne dăm restanțele și să încercăm să nu o dăm în bară a doua oară. [...]

E fix momentul în care realizezi că asumarea înseamnă defapt fericirea supremă. Asumarea aduce liniște și momente de repaos. Momente pentru tine să reconsideri lucrurile, să înțelegi, să te pregătești pentru pasul următor. 

[...] E momentul ăla când îți bagi pula în orice ai crezut până atunci că te face fericit și rânjești cu gura până la urechi, realizând că asta e fericirea supremă. [...]

Lumea a reușit să se schimbe, schimbând odată cu ea până și iubirea. Iubirea devine și ea un sentiment #confuz. Și aici trebuiesc clarificate niște lucruri cu tine însuți. Pe cine iubești și în ce fel, de ce iubești și cum decizi cu adevărat că există iubire. David își răspunde la toate întrebările astea după multe rateuri transformate în lecții. 

[....] Iubirea are puterea să ignore nesimțirea, ignoranța și indiferența unui om. Iubirea nu-și are niciodată sfârșitul înainte să înceapă. Un drum la morgă îți poate scoate în cale viața. Viața căreia îi datorezi fericire. Pentru că,vezi tu, noi... oamenii suntem datori. Cu iubire, toleranță și acceptare.[....]

Ca să înțelegeți de ce mi-a placut atât de mult romanul ăsta am să vă las un ultim citat. 

[...] Uneori, în momentele în care spui că vrei să fii singur, chiar îți dorești din tot sufletul să fii doar tu cu tine, să porți lupta aia bărbătește, unu la unu, fără ajutorul cuiva. Să te învingi pe tine ca inamic. Pentru că nu ai nevoie de galerie și nici de ostași într-un război pe care-l duci de unul singur, împotriva ta. [...]


Mi-a plăcut enorm #confuz pentru că nu a fost o lamentare. Nu a fost o plângere despre băi ce situație nasoală am, hai să povestesc cuiva. #confuz a fost lupta lui Alex. O luptă pe care a câștigat-o cu brio. A avut de toate: personaje minunate, un capăt și un final, ambele foarte bine conturate, momente hazlii, sau tragice mascate cu umor și lecții de viață.

#confuz așa cum spunea și Alex e visul unui om iar tu, cititorule, îl ai în mână. Ai un suflet între palme. Ai grijă ce faci cu el, pentru că viața asta e și lupta ta. 






















duminică, 14 mai 2017

Viața dincolo de moarte - John Green - Sub aceeași stea


Titlu - Sub aceeași stea
Autor - John Green
Editura - Trei 
Anul apariției - 2013
Nr de pagini - 306 
Rating - 4/5 (Recomand) 


Pe John Green mi-am dorit să îl citesc de foarte mult timp. Am tot amânat, citind diferite recenzii, ascultând diferite voci. Îmi pare însă bine că l-am citit abia acum. Nu eram departe de a renunța după primele pagini, mă gândeam cât de neoriginal va fi scrisă toată povestea și cât de incomodă va fi lectura acestui roman pentru mine. Romanul însă e o adevărată binecuvântare. 

Sub aceeași stea este romanul care mizează pe puterea dragostei de a revela plăcerea vieții. Hazel Grace și Augustus Waters sunt doi adolescenți de șaisprezece respectiv șaptesprezece ani. Amândoi suferă de cancer, dar fiecare în felul său. Aici cred că m-am convins cât de bun poate să fie Green. 

Hazel suferă de cancer pulmonar. Experimentează atât viața cât și moartea în felul ei, așa cum o face și Augustus, care suferă de cancer osos. Hazel e zeița vieții, cea care reușește să domine moartea, cea care se impune în fața vieții. Deși are doar șaisprezece ani, dă dovadă de o maturitate incredibilă. Maturitatea emoțională pentru că reușește să îl iubească pe Augustus conștientizând sfârșitul, maturitatea de a-și asuma această tragedie a morții, iar maturitatea spirituală o atinge datorită bolii. O adevărată eroină, care și atunci când durerea e la cote maxime îi diminuează intensitatea. 

[...] Cand buzele lui intredeschise le-au intalnit pe ale mele, am inceput sa simt ca-mi pierd sufletul intr-un mod nou si fascinant. Spatiul din jurul nostru s-a evaporat si, pret de o secunda ciudata, chiar mi-a placut de corpul meu, chestia asta ruinata de cancer, cu care petrecusem ani la rand tarandu-o dupa mine, parea brusc sa merite zbaterea, sa merite tuburile din piept si branulele si tradarea fizica, neincetata a tumorilor. [...]

Augustus este exact opusul. Este zeu al morții. Complexitatea personajului nu se atinge decât în moarte. Cât a fost în viața a luptat pentru Hazel, pentru iubirea ei, pentru fericirea ei, pentru ei doi. Însă a pierdut în fața morții. Chiar și așa, dincolo de moarte, Gus este cel care luptă împotriva destinului. Transcede moartea, încercând să o aducă pe Hazel mai aproape de îndeplinirea dorințelor sale. Pentru că nu a trăit suficient alături de iubita sa, încearcă dincolo de limitele posibile să aducă binele în viața ei.

[...] Teama de uitare este altceva, teama că nu voi mai putea da ceva în schimbul vieții mele. Dacă nu-ți trăiești viața în slujba unui bine mai mare, trebuie cel puțin să mori în slujba unui bine mai mare, înțelegi? [...]

John Green transpune cu fidelitate realitatea în cuvinte. Spune o frumoasă poveste despre lupta împotriva sinelui, împotriva vieții, împotriva restricțiilor, împotriva tuturor. E genul de carte urlet și tăcere. Pagini la care trebuie să taci, altele la care să urli. 

[...] Trăim într-un univers devotat creației și eradicării conștiinței. Augustus Waters nu a murit după o îndelungată luptă cu cancerul, A murit după o îndelungată luptă cu conștiința umană. [...] 


Mi-a plăcut foarte mult romanul asta și cred că încep să fac o pasiune pentru romanele lui Green, dacă se dovedesc a fi tot la fel de bune. Am fost surprinsă de calitatea romanului, surprinsă de faptul că eu, personal, nu îl pot încadra pe John în categoria romancierilor de duzină. Construcția personajelor a fost impecabilă, acțiunea se prestează subiectului, documentarea a fost și ea de rang superior.

Spuneam la început că am fost pregătită să îl abandonez. Da, este adevărat, dar nu din cauza poveștii, a conținutului, ci din cauza traducerii. Asta cred că e singurul aspect deranjant, traducerea. În primele pagini mi s-a părut cam superficială, neîngrijită. Următoarele romane cred că le voi citi în limba engleză. 

John Green, bine ai venit în viața și în biblioteca mea! Romanul primește 4/5 chocolate books și o călduroasă recomandare. 










sâmbătă, 6 mai 2017

Despre simplitate în literatura chiliană - Isabel Allende - Despre dragoste și umbră


Titlu - Despre dragoste și umbră 
Autor - Isabel Allende
Editura - Humanitas fiction 
Anul apariției - 2015
Nr pagini - 260 
Rating - 2/5


Multumesc Humanitas Fiction pentru exemplar! Pe voi, dragi cititori, romanul va asteaptă aici.



ISABEL ALLENDE, nepoata fostului preşedinte chilian Salvador Allende, s-a născut pe 2 august 1942 la Lima, în Peru.
Îşi petrece copilăria în Chile, iar în timpul dictaturii lui Pinochet se refugiază în Venezuela, unde rămâne timp de 15 ani şi lucrează ca ziaristă.


Este fascinant să descoperi sciitura autorilor spanioli. Fie că vin din Chile sau Columbia, literatura spaniolă are ceva al ei, nefiresc de frumos. M-am bucurat de romanul acesta așa cum m-am bucurat și de numeroasele romane ale lui Gabriel Garcia Maquez. 

Romanul nu debordează de situații care mai de care mai alerte, ci este o curgere lină, calmă, înșiruire molcomă de evenimente. De la astfel de romane trebuie să ne așteptăm la două lucruri - personaje numereroase și multiple planuri narative. 

Isabel Allende construiește lumea romanului punând accentul pe familie, iubire și ură. Primul personaj cu care facem cunoștință este Irene Beltrán, fica văduvei Beatriz Alcantára. Irene deși este logodnica ofițerului Gustavo Morante, cadru militar respectat, fata nu se comportă deloc ca atare. Se opune cu desăvârșire planurilor mamei de-a o transforma într-o adevărată doamnă din înalta societate. Irene este însă veselă, cu capul în nori, îndrăgostită de viață și de jurnalism. 


[...] "Zice că are de lucru si face ce-i tună, jurnalismul mi s-a părut mereu o afacere suspectă, ceva potrivit pentru niște nimeni în lume, dacă logodnicul ei ar ști ce face Irene n-ar accepta căci viitoarea soție a unui ofițer de armată nu-și poate permite asemenea lux, de câte ori nu i-am zis?"[...]

Dacă primul plan narativ o urmărește pe Irene, al doilea înglobează viața familiilor Ranquileo și Leal. Ambele femei, Digna  și Hilda, aduc pe lume fete. Ce se întâmplă cu destinele celor două fete nu am să dezvălui eu aici, ci vă las pe voi să citiți romanul. 

Al treilea plan narativ ne îndrumă către o posibilă idilă între Irene și Francisco Leal. Despre Irene știa doar că este "o ziaristă care scrie foarte îndrazneț". Când pătrunde în redacția revistei află și cum arată aceasta, îndrăgostindu-se aproape instantaneu, ajungând să o însoțească peste tot, ajutând-o cu proiectele revistei. Însă nici un sentiment nu se nutrește în sufletul fetei față de bunul Francisco. 

[...] Era prietena lui , nu simțea nici o atracție erotică pentru el, așa că era de preferat să nu o bruscheze, să aștepte ca dragostea să o cuprindă treptat, așa cum îl cuprinsese și pe el. [...]
Isabel Allende spune povestea unei țări distruse de războiul civil, unde iubirea încearcă să își facă loc printre focurile de armă, drame, pierderi, suferințe și restricții. O Spanie învinsă la nivel moral de către un sistem politic nedrept. 


[...]  Dacă nu-i omorâm noi, o să ne omoare ei, așa spun coloneii, ucizi sau mori, așa-i la război, asta-i jocul, așa că trage-ți bine nădragii și nu tremura, nu gândi, nu simți și mai ales nu privi în ochi, că dacă faci asta te-ai ars. [...]

Nu m-a surprins cu nimic romanul Despre dragoste și umbră. Dar probabil pe cei neobișnuiți cu stilul intenționat stângaci al autorilor spanioli îi va fascina. E o lectură ușoară, se citește repede dar în același timp necesită și puțină atenție din cauza personajelor numeroase și a succesiuni evazive a planurilor. 

Deși Isabel Allende încearcă să pătrundă în sufletul zbuciumat al  societății, personal am simțit insuficiența detaliilor, ale descrierilor ce puteau contura mai bine psihicul personajelor sub presiunea unui război în floare. Ca o mică concluzie, ceea ce a trimis în lume scriitoarea noastră pentru mine rămâne un simplu exercițiu literar dar cu potențial major de-a atinge valorile unei literaturi importante. 

Îi ofer totuși două chocolate books - una pentru că mi-au plăcut caracterele puternice ale lui Irene și Francisco iar ce-a de-a doua pentru efortul depus în redarea subiectului. 







luni, 1 mai 2017

Umanizare prin lectură - Arthur Golden - Memoriile unei gheișe


Titlu - Memoriile unei gheișe 
Autor - Arthur Golden 
Editura - Humanitas Fiction
Colecția - Raftul Denisei
Nr pagini - 503
Anul apariției - 2014
Rating - 5/5 (Recomand) 


Mulțumesc Editurii Humanitas Fiction pentru prezentul exemplar! Îl puteți achiziționa de aici

Cred că toată lumea știe deja că sunt o mare fană a culturii japoneze. De foarte mult timp îmi doream să citesc romanul ăsta și iată că însfârșit s-a întâmplat. Haideți să aflăm împreună mai multe. 

Cu siguranță că atunci când ne gândim la Țara soarelui răsare, o asociem deseori cu diverse lucruri. Cel mai des asociem Japonia cu animeurile sau cu gheișele. Dar ce este cu adevărat o gheișă? 

Pentru niponi, gheișele sunt adevărate simboluri de putere, de senzualitate, de bogăție, de perfecțiune. 

[...] Numai cele mai promițătoare și frumoase gheișe sunt încurajate să se specializeze în dans și nimic, în afară de ceremonia ceaiului, nu se poate compara cu bogăția tradiției sale. [...]

O gheișă nu este o simplă femeie pe care o poți cumpăra asemeni unei prostituate. Este o artistă.

[...] Trebuie să ții minte că o gheișă, mai presus de orice, este actriță și amfitrioană.[...]

Pe langă chinuitoarele ore petrecute în fața oglinzii pentru a-și realiza machiajul impecabil, o gheisă trebuie să învețe numeroasele arte. Spre exemplu - arta ceaiului, arta dansului și cântatul la Shamisen (instrument muzical tradițional japonez cu trei coarde, având o cutie de rezonanță relativ mică în comparație cu gâtul său). 


[...] Când aveam lecții de shamisen, de exemplu, eram corectate dacă nu foloseam limbajul cel mai potrivit, dacă foloseam un accent regional și nu dialectul din Kyoto, dacă stăteam cocoșate sau mergeam dizgrațions. [...] 


Am tot auzit de o perioadă încoace vorbindu-se de reading slump. Puteam să jur că e doar un moft, că așa ceva nu există, că poți citit oricât fără să simți nevoia unei mici pauze. La fel cum puteam să jur că eu nu o să experimentez niciodată așa ceva. Ei, bine! Clar, m-am înșelat. Memoriile unei gheișe a reușit să îmi aducă reading slump-ul în poarta sufletului iar după o mică perioadă tot ea să îl alunge. Asta e definiția perfectă a cărților geniale.

Ca să trasăm în linii foarte mari la ce trebuie să vă așteptați de la romanul asta vă spun doar câteva cuvinte - familie, tradiție, chin, iubire, artă. 

Viața lui Chiyo Sakamoto și a surorii ei Satsu, se desfășoară într-un mic sătuc de pescari, numit Yoroido. E deja înțeles că familia nu este una tocmai înstărită, precum familiile din orașele mari ale Japoniei. 


[...] "Am hotărât că micuța noastră casă trebuie să se fi simțit jignită de oceanul care-i strănuta din când în când în față și se lăsase pe spate, încercând să se ferească."[...]


Cu tradiția, cele două fete fac cunoștință abia în clipa în care Domnul Bekku le aduce în Kyoto, cartierul gheișelor. La doar nouă ani, atât Chiyo cât și Satsu au să cunoască chinurile prin care au trecut anterior toate femeile familiei Sakamoto. 


[...] "În primele zile printre străini, nu cred că m-aș fi putut simți mai rău nici dacă mi-aș fi pierdut mâinile și picioarele, nu familia și căminul."[...]

Satsu este vândută unei okiya fără renume dar unde reușește să se descurce destul de bine, spre deosebire de sora ei mai mică. Chiyo însă este vândută okyiei Nitta, una din renumitele case de ceai ale Japoniei. Cu toate aventajele direct în fața ei, copila lupta să își regăsească sora și merge numai împotriva curentului, acumulând datorii imense. 

Nenumăratele chinuri din partea lui Hatsumomo și dragostea față de un anume bărbat o aduc pe Chiyo pe calea cea dreaptă. Când în calea ei apare Președintele, însoțit de una din gheișele sale, atunci micuța realizează adevărata importanță și prestigiul unei gheișe. Abia acum realizează că a fi gheișă înseamnă redarea libertății pe care a pierdut-o. 


[...] "Pentru o frântură de clipă, mi-am imaginat o lume cu totul diferită de cea pe care o cunoșteam, o lume în care să fiu tratată nepărtinitor, poate chiar cu bunătate - o lume în care tații nu își vând ficele. [...] 

Însă Președintele nu este singurul soare zâmbitor din viața ei. Mameha, gheișa rivală lui Hatsumomo, o acceptă pe Chiyo drept soră mai mică. Fără ajutorul ei probabil nu ar fi depășit niciodată statutul de servitoare a okiyei Nitta și nu și-ar fi permis niciodată plata datoriilor acumulate. 


[...] Îi mulțumeam pentru ... ei bine, pentru ceva ce nu sunt sigură că pot explica, nici chiar acum. Pentru că-mi arătase că pe lume există și altceva decât cruzime...[...]

Necazurile provocate de Hatsumomo nu se opresc nici acum, dar alături de Mameha viața devine puțin mai ușoară. Să trăiești devine o adevărată artă dar și o dulce otravă. Să aparți tuturor, înainte să simți că îți aparți tie. 


[...] Un copac poate părea la fel de frumos ca întotdeauna,dar când observi insectele care-l infestează și vârfurile crengilor înnegrite de boală, chiar și trupul începe să-și piardă din splendoare.[...]


Dacă iubiți cultura japoneză, tradiția, arta și vreți să știți mai multe despre chinurile transformări, ale evoluției, romanul ăsta e numai bun. Este un roman general valabil de transformare umană. Fluxul acțiunii este lin, discursul minunat, personajele atent conturate, situații pline de emoții.

Recomand din suflet romanul. Îi ofer cu toată inima 5 chocolate books. 








vineri, 21 aprilie 2017

Primele apariții din #HergBenetPassport


Herg Benet a lansat recent colecția de cărți Herg Benet Passport. Toate titlurile sunt traduse de autorii editurii cu mult drag și suflet. Să le descoperim împreună. 
Primele traduceri sunt disponibile pe site-ul editurii și în libăriile partenere. 

„Acest cântec neîmblânzit”, este prima carte din seria de două romane „Monștrii din Verity” de Victoria Schwab, în traducerea lui Flavius Ardelean (autorul cărților de proză scurtă Acluofobia și Bizaroproze și seriei de cărți Miasma). 

Prolog 

Nimic nu poate asigura liniștea într-un oraș frânt de război, într-un oraș copleșit de monștri. În acest extraordinar roman fantasy urban al aclamatei autoare Victoria Schwab, o tânără adolescentă trebuie să aleagă între calea eroinei sau cea a nelegiuiților, între cea a prieteniei sau a adversarilor, totul cu riscul de a înclina balanța întregului viitor al propriei sale lumi. „Acest cântec neîmblânzit” a ajuns încă din prima săptămână de la lansare pe locul întâi The New York Times Bestsellers List, iar drepturile de ecranizare au fost deja achiziționate de către Sony Entertainment.

Victoria Schwab creează cu măiestrie atmosfera unei metropole tulburate și efervescente, în care eroii sunt puși în fața luptei cu monștrii de pretutindeni – atât cei care îi copleșesc în jur, cât și cei dinlăuntrul lor…

A doua carte din colecția Herg Benet Passport se numește „Anomalii” de Colette Freedman și Sadie Turner, în traducerea Laurei Nureldin. 

Prolog

În viitor, nu mai există boală. Nu mai există război. Nu mai există nemulțumire. Toți cetățenii sunt membri supuși ai Guvernării Globale. Însă o singură vară este pe cale să schimbe totul. Keeva Tee tocmai a împlinit cincisprezece ani. Este pe punctul de a pleca în multașteptata excursie la Tabăra Monarch, pentru a primi imprimarea celui care i-a fost desemnat partener de viață. Dar în clipele fericite și lipsite de griji petrecute în Comunitatea Oceanică a auzit și zvonurile de temut despre “anomalii” – cetățeni care nu pot fi imprimați. Iar când Keeva ajunge la Tabăra Monarch, cel mai întunecat coșmar al ei devine realitate – este și ea o anomalie. Din acel moment, începe să se îndoiască de toate convingerile din trecut. Dacă libertatea și individualitatea au fost sacrificate de dragul siguranței? Găsind un avertisment scrijelit sub patul din tabără, Keeva începe să înțeleagă: revolta va fi pedepsită, dezacordul nu este o opțiune, iar răzvrătiții vor fi anihilați.

Am așteptat această colecție cu sufletul la gură. Sper să ne bucurăm împreună de aceste titluri aduse pentru noi de peste mări și țări. Spor la lectură!