Interviu cu Alina Pavelescu

Alina Pavelescu s-a născut pe la 19…, în mitologica mahala Giuleşti, unde mai trăieşte şi în zilele noastre. Ca profesie declarată, e arhivistă, adică o creatură suficient de exotică încât să i se poată ierta toate extravaganţele. În vieţile ei anterioare, a trecut prin diverse rătăciri, în urma cărora s-a ales cu un doctorat în ştiinţe politice, luat de la Paris. În Noiembrie 2016 a debutat la Editura Herg Benet cu romanul Moștenirea Babei Soltz sau așa cum îmi place mie să îi spun Psihanaliza unei secretare de primărie. 

Bună, dragă Alina! Mulțumesc pentru timpul acordat celor câteva întrebari. Bine ai venit în căsuța noastră. Sper să îți placă pe aici. Hai să începem treaba și să-i ajutăm pe cititori să te cunoască mai bine. 

   1. Vorbește-ne puțin despre tine. Cine este omul Alina Pavelescu, dincolo de scriitoarea Alina Pavelescu?

Eh, omul (adică femeia) Alina Pavelescu e o creatură mai ciufuțică, așa, care nutrește sentimente amestecate față de sine. Și-ar dori să fie mai slabă (mă rog, în acest punct nu e prea originală), și-ar dori să fie mai conștiincioasă, să se împrietenească mai ușor, să se lase mai simplu în voia sorții, să aibă mai mult curaj, să riște, să-și exploreze limitele etc. Până pe la vreo 40, își reproșa că muncește prea puțin, acum a început să își reproșeze că a muncit cam mult până la 40 și n-a mai avut timp destul să și trăiască. I se întâmplă să iubească pisicile și cățeii mai mult decât iubește specia umană și o vreme s-a simțit vinovată și pentru asta, tot până de curând, până când o cunoștință care a trecut printr-o experiență personală dură, de viață și mai ales de moarte, i-a mărturisit că și ea tot așa simte și dintr-odată omul Alina Pavelescu s-a relaxat, și-a dat seama că nu e complet alăturea cu drumul. În fine, una peste alta, cred că pot fi uneori simpatică, cred că am și părți bune, dar nu e frumos să vorbesc singură despre ele, sper că le văd cei din jurul meu și asta e destul.

2. Cum ai simțit că a fost primită Baba Stoltz de către public?

Eu mă bucur de fiecare dată când cineva îmi scrie că a citit Baba și, deși poate e naiv din partea mea, mă bucur și când cititorul îmi spune că i-a plăcut. Până acum nu mi s-a întâmplat să-mi spună cineva că nu i-a plăcut, dar bănuiesc că aceia pur și simplu abandonează cartea și nu se ostenesc să îmi comunice mie impresiile lor 😊 Sigur că mi-aș dori ca Baba să fie și un succes de piață, dar presupun că nu va fi. Au fost cititori care mi-au spus că e o carte grea, că se citește greu, că nu are dialoguri și că mesajul general e cam greu de descifrat. Probabil că cititorul român care are la îndemână o ofertă vastă de cărți, unele scrise de autori celebri, se oprește mai rar la cărțile debutanților autohtoni. Probabil e mai greu pentru un debutant întârziat ca mine să-și facă loc în vasta și minunata lume a literaturii române. Eu însă sunt fericită pentru fiecare cititor al Babei, îi contabilizez pe toți în catastiful meu interior și mă bucur pentru fiecare zâmbet pe care îl aduc pe buzele cuiva, mă împăunez cu fiecare hohot de râs care îmi este mărturisit, ca să nu-ți mai zic cum mă simt când mi se spune că am pus un cititor pe gânduri. Cum vezi, nu sunt de tot vindecată de păcatul vanității, dar lupt din greu cu mine ca să smulg buruiana otrăvită din rădăcini 😊

      3. Ai simțit vreodată că eticheta de „scriitor” devine o

povară?  

Nu, niciodată, îmi place eticheta de scriitor, aș fi fericită să mi-o lipească cineva pe frunte și, mai ales, m-aș bucura să o și merit. Probabil totuși că omul trebuie să scrie mai mult de o carte – și să scrie bine – ca să își merite eticheta de scriitor.

  4.  Poți spune că „psihanaliza secretarei” este un mod de auto-exorcizare?  Este secretara un alter ego al Alinei?

Ei, întrebarea asta mi s-a tot pus, iar eu am tot fost tentată să mă eschivez de la un răspuns ”angajant”. Dar uite, acum că mi-o pui și tu, îmi dau seama că nu mai e cazul să mă eschivez: da, e tentativa mea de exorcizare a unor ”demoni” cu care am trăit, încă mai trăiesc, cu care trăim toți, nu doar eu și care tot încearcă să ne toarne tipare în minți și în suflete. Iar secretara de primărie e un alter-ego al meu mai curajos decât mine, fiindcă ea are curajul să îi refuze și chiar să îi înfrunte, ceea ce mie nu mi-a ieșit niciodată. Decât prin scris 😊

    5. De ce Hermiona Stoltz? Are numele ei o istorie sau importanță aparte?

Nu știu dacă ți-am zis vreodată că eu, în copilărie, eram fascinată de babe. Bine, eram fascinată în sensul că îmi era frică de ele. Nu știam nici eu de ce, aveam o presimțire că babele erau ceva mai mult decât se arătau la exteriorul lor șifonat, pe care ochii mei de copil îi percepeau ca pe o formă de viață aproape extraterestră.

Uite, de pildă, pe strada bunicii mele era o băbuță, cu care bunică-mea fusese prietenă, care avea părul complet alb. Alb-alb, ca un nor care i se învârtejea în jurul capului. Era mică, slabă, avea ochii albaștri-apoși, purta mereu un capot tot albastru și îi plăcea tare mult de mine. I se spunea tanti Mimi. Ei bine, mie îmi era frică de ea și, de câte ori mergeam la casa bunicii, trebuia să anunțe ai mei din timp, ca să nu o găsesc pe tanti Mimi la poartă, fiindcă făceam adevărate atacuri de panică la vederea ei, fugeam, țipam. Și biata femeie și-ar fi dorit tare mult să mă pupe...

Numele ăsta, Stoltz, e tot al unei foste babe din Giulești, vecina celorlalți bunici (pe care nu i-am mai prins, a propos, eu nu mi-am cunoscut bunicii, doar casele lor, în care locuiau mătușile mele). Și ea stătea tot timpul în poartă, îmbrăcată cu un capot de diftină în carouri. Era o băbuță tăcută, serioasă, care nu prea intra în vorbă cu oamenii, doar îi contempla. Și care avea origini săsești, așa mi-au zis ai mei când i-am întrebat de ce are numele ăla ciudat. Celălalt nume, cel de botez, nu i l-am știut niciodată, dar când mi-am închipuit personajul meu, am știut că pielea vecinei Stoltz i s-ar potrivi de minune, iar Hermiona i-am zis eu, fiindcă mi-am imaginat cum ar fi trebuit să o cheme pe băbuța cu capot de diftină. După ce am scris cartea, mi-a spus o prietenă că ”stolz” înseamnă în germană ”mândru”, ”fudul”. Dar baba mea nu e fudulă, e în felul ei o penitentă, la fel ca și secretara de primărie. Moștenirea babei Stoltz e, printre altele, o carte despre penitențele pe care i le impune omului amintirea. Sau cel puțin așa mi-am dorit-o eu.

        6. Ce cărți te-au inspirat și le recomanzi și cititorilor noștri?

Întotdeauna mi-e greu să recomand cărți, fiindcă asta e ca și când le-ai considera pe unele mai demne de a fi citite decât altele. Și genul ăsta de ierarhizare îmi displace. Știu, sună oarecum ipocrit, la cât de multe ai de citit într-o viață, e inevitabil să ierarhizezi, să prioritizezi cumva. Hai să zicem că îmi displace să recomand propria mea ierarhizare altora.

Tot ce pot spune despre relația mea cu cărțile e că citesc mult, divers și haotic dintotdeauna. Nu știu dacă e înțelept, de aceea nu le recomand și altora să facă la fel. Doar recunosc că așa fac eu și mă simt bine. Dacă există ”puriști” printre cititorii voștri s-ar putea să-i oripilez, dar realitatea asta e, că ieri am terminat de citit în paralel Cella Serghi și Roberto Bolaño. Aseară am luat din bibliotecă o carte despre Habermas și am zărit-o alături pe Becky Chambers. Mi-am zis că, uite, pe Chambers voiam de mult să o citesc, așa că iar mă mănâncă mintea să le citesc în paralel. Sunt o iconoclastă incorigibilă, presupun 😊

Pe de altă parte, nu sunt genul acela de cititor care să își caute – sau, și mai nostim, să își găsească – ”cartea vieții”. Iau cărțile așa cum sunt, extrag din ele ceea ce îmi place sau mă interesează (după puteri, firește) apoi trec mai departe, la următoarele. Din câte îmi dau seama acum, tot așa fac și cu cărțile pe care le scriu: odată ce am scris una, nu mă mai uit înapoi, o las să-și trăiască singură viața și mă concentrez pe următoarea. Mi-aș dori ca fiecare carte pe care o scriu să fie altfel scrisă, să nu semene cu celelalte, dar cred că asta e foarte greu, parțial chiar imposibil.

Și totuși, există o carte care mi-a rămas lipită de creier mult mai multă vreme decât toate celelalte, nu știu de ce, probabil fiindcă venea într-un moment formativ important pentru mine (am citit-o când abia împlinisem 18 ani și treceam de la liceu la facultate) sau fiindcă îmi arăta o față a lumii pe care nu o luasem până atunci în considerare. E vorba de ”Jurnalul fericirii” al lui Nicolae Steinhardt. Da, cred că aceasta este o carte pe care aș putea să o recomand, mai ales tinerilor. E doar la prima privire o carte despre detenție și credință (ceea ce, mi s-ar putea obiecta, între timp a devenit banal prin supralicitare). Dar în stratul ei cel mai profund, cartea lui Steinhardt e mai ales o meditație despre bunătatea inteligentă și despre cum poate neutraliza aceasta răul din lume. Nu să îl desființeze, asta nu se poate - și Steinhardt știa, așa cum știu și eu acum, că nu se poate - doar să îi reducă potențialul distrugător până la nivelul la care să-i devină suportabil fragilității noastre, să-i putem rezista cu o șansă reală de succes.

       7. Din punctul tău de vedere, cât de mult ți se pare că generația tânără cochetează cu literatura?

Aaa, trebuie să-ți spun că mie îmi place mult de tot generația tânără. Și nu spun asta ca să îi/vă flatez. O spun din perspectiva uneia care a fost adolescentă în comunism, studentă în oribilii ani '90 și care a avut mult de lucru cu sine ca să își expieze cât de cât frustrările, complexele, fricile rezultate din acele experiențe de viață. 

Voi sunteți niște oameni mult mai liberi în spirit decât am fost noi (nu e un doar un clișeu, crede-mă), aveți orizontul mai larg deschis în fața voastră și asta se vede, se simte în felul vostru de a fi. E bine așa, numai să aveți grijă de libertatea asta a voastră, să nu lăsați pe nimeni să v-o strice, să nu ne lăsați nici pe noi să vă contaminăm cu frustrările noastre, dar mai ales ignoranța și intoleranța să nu le lăsați să vă ia în stăpânirea lor.

Eu nu sunt dintre cei care cred că ”tinerii din ziua de azi” sunt ”vinovați” fiindcă citesc mai puțin decât citeam noi. Noi citeam fiindcă nu aveam prea multe alte distracții, dar voi puteți face – și faceți – mult mai multe. Călătoriți, spre exemplu, ceea ce nouă ne era interzis. În fine, cred că tânăra generație de azi cochetează cu literatura atât cât îi trebuie, atât cât simte nevoia să o facă. Toate generațiile funcționează așa: își stabilesc nevoile, interesele, preferințele, distracțiile altfel decât generațiile dinaintea lor, cel mai adesea în răspăr cu acestea.

Cum funcționează chestiunea generațiilor în literatură, adică generațiile de scriitori, asta mi-e mai greu să cuantific. De fapt, nici nu vreau și nici nu cred cu adevărat că se poate, scrisul fiind o experiență strict personală. În orice caz, citesc cât pot literatură scrisă de oameni tineri (adică mai tineri decât mine 😊), așa cum mă interesează foarte mult și ce anume preferă tinerii să citească. Dar, sincer, nu cred că un scriitor poate scrie – deliberat, cu program – ”pentru tineri” sau ”pentru femei”, ”pentru vulg”, ”pentru elite” etc. Fiecare scrie cum simte, cum poate, cum îi vine, după care fiecare carte sau scriitor își găsește nișa sa de public. Sau nișele, fiindcă, contrar a ceea ce se scrie pe facebook, nu cred că ”elitele” citesc doar cărți ”pentru elite” sau ”tinerii” doar cărți ”pentru tineri” etc. Nici măcar femeile nu citesc doar cărți ”pentru femei” 😊😊 Fiecare tip de lectură își are timpul său și fiecare om trece prin niște faze (uneori chiar prin mai multe faze deodată) în explorările lui intelectuale.

      8. Ce îi sfătuiești pe tinerii care vor să devină scriitori?

Mai întâi să citească și ce scriu alții, apoi să scrie... și alte sfaturi nu îmi mai permit să le dau, mai ales că și eu sunt abia la început, poate nu neapărat într-ale scrisului, dar sigur într-ale publicatului.

     9. De unde bate vântul muzelor de data asta? Ce planuri literare ai pentru viitor?

Vântul muzelor (ce frumos ai zis!) bate tot dinspre roman. Am unul terminat pe care sper să îl și public, povestea unui ”milițian pocăit”, devorat de lumea la a cărei creație el însuși a contribuit din plin înainte să se pocăiască. Are pe undeva o continuitate cu povestea babei Stoltz, așa zic eu, că are, dar să vedem ce zic și cititorii. În orice caz, ăsta e un roman cu mult dialog, nu musai la cererea publicului, dar fiindcă așa am simțit că trebuia să îl scriu.

Iar ”pe țeavă”, în plan îndepărtat, mai am un roman, unul care nu știu cât de istoric îmi va ieși – sau dacă îmi va ieși până la urmă – dar dacă da, o va avea ca personaj principal pe Martha Bibescu.

Îți mulțumesc pentru întrebări, Bia! E frumos aici în căsuța voastră, mai vin dacă mă mai inviți 😊